Despre antonime s-a tot discutat in ultima perioada, dar aceste discutii au fost purtate la un nivel destul de superficial.

In linii generale, antonimele au la baza opozitia de sens intre doua cuvinte cu forme diferite, iar criteriile de interpretare a acestora sunt variate si depind de mai multe criterii lingvistice si extralingvistice (mai degraba apartinand sferei logicii matematice, in cea mai mare parte).

Discutia se poate purta atat despre antonimia perfecta, libera de context, ce este deja consacrata in mintea vorbitorilor si este realizata simetric intre doua cuvinte (sau clase de cuvinte) ce apartin aceleiasi limbi (din punct de vedere al variantei de limba vorbita, al zonei geografice si stilistico – functional), ce se opun prin intermediul unui sem contrar incompatibil, cat si la nivelul antonimiei instabile (imperfecte) ce este mult mai diversificata si complexa si este impusa de anumiti factori socio – culturali si lingvistici.

Identificarea contextelor antonimice

Atunci cand doua cuvinte se afla intr-o relatie de antonimie, exista tendinta acestora de a isi face aparitia numai in anumite tipuri de contexte, ce sunt asemanatoare sau comune mai multor limbi din familia europeana.

Ideea de mai sus este sustinuta intr-o oarecare masura si de afirmatia lui Sirbu, aceea ca pot exista anumite contexte predictibile sau diagnostice, ce pot fi folosite insa drept criteriu de verificare.

Despre notiunea de contexte antonimice au mai discutat si Evseev si Buca, dar nici unul nu au specificat clar metodele de identificare ale antonimelor si nici frecventa acestora.

Antonimele au fost clasificate de-a lungul timpului in mai multe moduri, dar o clasificare foarte clara a acestora poate fi facuta dupa tipul de opozitii ce pot fi stabilite cu ajutorul acestora, iar acestea pot fi:

• Polare: viu – mort, masculin – feminin, etc;
• Reciproce: a cumpara – a vinde, etc;
• Contrare: dimineata – seara, est – vest, etc;
• Scalare: frig – cald – caldut – cald, etc.

Urmarind cele spuse mai sus, ajungem sa intelegm, relatiile logice ce guverneaza relatiile de antonimie. Acestea pot fi urmatoarele :

• De reciprocitate (un cuvant il implica pe celalalt, lucru valabil si in sens contrar);
• De contrarietate (un cuvant implica negatia altui cuvant, dar acest lucru nu poate fi posibil si in sens invers);
• De contradictie (cele doua cuvinte se exclud reciproc)

Clasificarea completa a antonimelor

Daca mutam discutia la nivelul axelor semantice pe care sunt asezate cuvintele antonimice, acestea se pot clasifica in opozitii de tip spatial, apreciativ, cantitativ, calitativ, etc.

In relatia cu contextul, antonimele pot fi atat libere, cat si limitate contextual.

Antonimele se afla de regula intr-o anumita relatie graduala si pot fi simetrice sau asimetrice si se pot raporta (sau nu) la un alt termen intermediar aflat la o distanta egala.

Atunci cand ne raportam la modul in care sunt construite, antonimele pot fi primare (cunoscute ca si heterolexe), ce sunt alcatuite din cuvinte cu radicali diferiti sau analizabile (homolexe), deoarece sunt compuse din termeni derivati sau compusi cu ajutorul sufixelor opuse ca sens, pornind insa de la aceeasi baza.

Etimologic vorbind, antonimele primare sunt de origini diferite, iar cele analizabile au un etimon unic primar.