Sinonimele si antonimele sunt unele dintre cele mai utilizate parti de vorbire ale limbii romane, folosite in special atunci cand ne dorim o propozitie sau o fraza cursiva, folosind cuvinte pline de substanta, ce urmeaza sa o faca usor de inteles si de reprodus.

Pentru  a vedea ce au un comun aceste clase de cuvinte, vom incepe cu o scurta definitie a termenilor.

Sinonimele sunt cuvintele ce au inteles identic, dar forma acestora este diferita. Un cuvant al limbii romane poate avea mai multe sinonime, formand astfel o serie sinonimica.

Sinonimele sunt totale si partiale (in cazul acestora intelesul cuvantului nu este identic cu intelesul intregii serii sinonimice, iar vorbitorul trebuie sa foloseasca numai un cuvant din intreaga serie).

Antonimele sunt acele cuvinte cu inteles opus si cu forma diferita. Antonimia se poate realiza atat intre cuvintele simple, cat si folosindu-se prefixele privative sau negative.

Antonimele sunt foarte utilizate in limbajul modern

Nu trebuie sa facem greseala sa intelegem antonimele ca o relatie de opozitie intre sferele semantice a doua sau mai multe cuvinte, deoarece antonimia nu se poate stabili decat  pentru un singur sens al cuvintelor, nu la nivel global, precum in cazul sinonimelor.

Notiunea de antonim se realizeaza in mintea vorbitorului, printr-o dimensiune semantica a cuvintelor se se datoreaza unor elemente comune in sensul celor doua cuvinte.

Atunci cand facem o analiza mai adanca, ajungem la concluzia ca un nucleu semantic comun duce la gruparea cuvintelor ce au sensuri opuse in perechi, iar acest lucru ne certifica faptul ca grupurile de cuvinte (sau cuvintele) aflate intr-o relatie de antonimie se presupun reciproc.

De regula, antonimele sunt asezate in cadrul aceluiasi camp semantic si indeplinesc o conditie obligatorie in cazul antonimiei: se opun prin intermediul unui sem incompatibil.

La nivelul vorbirii, opozitia antonimica se realizeaza intre doi termeni amplasati intr-un context concret in mod binar.

Antonimia se poate stabili atat intre doua sensuri incompatibile ale aceleiasi unitati lingvistice, cat si intre doua expresii sau cuvinte cu acelasi inteles (monosemantice), dar si intre anumite sensuri incompatibile ale unor fraze sau cuvinte cu mai multe intelesuri (polisemantice).

Antonimia poate fi de mai multe feluri:

• Antonimie prefixala, realizata intre cuvinte cu ajutorul prefixelor;
• Antonimie lexicala, realizata intre cuvinte vechi sau intre neologisme opuse ca sens;
• Antonimia frazeologica, obtinuta intre diverse fraze;
• Antonimia afixoidala, realizate intre sufixoide sau prefixoide ce au rolul de a forma compuse antonimice din limbaj stiintific;
• Antonimia mixta

Sinonimele si antonimele detin o proprietate comuna

Antonimele si sinonimele sunt unite de o proprietate comuna foarte importanta, aceea ca in fiecare dintre aceste clase exista o multime de cuvinte si o singura semnificatie.

Cu alte cuvinte, exista o multime de forme verbale si un singur continut comun pentru toate cuvintele acestor clase, fie ele antonime sau sinonime.

In multimea cuvintelor unui limbaj verbal putem defini doua clase de cuvinte cu o singura forma verbala, adica un singur cuvant si mai multe semnificatii distincte intre ele. Vom denumi in continuare cele doua clase ca si clasa cuvintelor omonime si clasa cuvintelor paronime.

Antonimele sunt acele cuvinte ce au sensuri si forma diferite si sunt utilizate atat pentru a infrumuseta o fraza (sau o propozitie), cat si pentru a utiliza un vocabular bogat, iar popozitiile astfel formate vor deveni cursive si vor avea un inteles clar pentru vorbitori.

Ceea ce trebuie explicat insa, sunt relatiile lingvistice ce se stabilesc intre antonime si alte categorii de cuvinte. Aceste relatii ne ajuta sa intelegem mai bine functiile antonimelor, astfel incat folosirea acestora va deveni mai usoara si mai placuta.

Relatiile stabilite intre sinonime si antonime pot fi grupate in patru mari categorii

Desi mai putin studiate, aceste relatii sunt destul de usor de inteles daca avem o capacitate de analiza si sinteza ceva mai dezvoltata si pot fi grupate in mai multe categorii, dupa cum urmeaza:

1. Daca un cuvant este antonimul unui alt cuvant, atunci aceste devine antonim cu toate cuvintele sinonime acelui cuvant.

2. Daca un cuvant este antonimul unui alt cuvant, atunci el este sinonim cu toate cuvintele antonime ale acelui cuvant.

3. Daca un cuvant este sinonimul unui anumit cuvant, atunci el devine sinonim cu toate cuvintele sinonime ale acelui cuvant.

4. Daca un cuvant este sinonimul unui anumit cuvant, atunci el este antonim cu toate cuvintele antonime ale acelui cuvant.

In vederea celor ce urmeaza, definim doua noi concepte lingvistice aferente unui anumit cuvant „C”.  Familia de cuvinte sinonime „SC” este generata de cuvantul „C” si „B”, iar familia de cuvinte antonime „AC” este generata de cuvantul „C”.

Astfel, setul celor patru propozitii poate fi redus si concentrat sub forma a numai doua propozitii.

1.  Sinonimul unui cuvant sinonim este tot un cuvant sinonim, iar sinonimul unui cuvant antonim este tot un cuvant antonim, deoarece sinonimia pastreaza familia cuvantului.

2. Al doilea enunt valabil este antonimul unui cuvant sinonim este un cuvant antonim, iar antonimul unui cuvant antonim este un cuvant sinonim, deoarece antonimia va schimba familia cuvantului.

Cum este alcatuit un dictionar de antonime

In practica curenta exista numeroase dictionare de antonime, atat in format online cat si in formatul clasic, pe hartie.

Acestea sunt alcatuite in functie de mai multe criterii, pe care vom cauta sa le expunem pe scurt. Astfel, cuvintele sau frazele considerate a fi in relatii de antonimie au un caracter neologic si pot proveni atat din limbajele stiintifice, cat si din limbajul standard, folosit in domenii de varf.

Neologismele trebuie sa respecte si in acest caz una dintre conditiile de baza ale antonimiei: sa provina din aceeasi varianta scrisa (sau vorbita) a limbii si sa respecte criteriul cronologic.

Argumentele folosite pentru a stabili statutul de „sinonime neologice” pot fi grupate astfel:

• Gradul in care acestea apartin nivelului cult al limbii romane;
• Sa provina din limbile clasice, ce au stat la baza formarii limbii romane (latina savanta), la care se pot adauga limba greaca si limbile moderne de civilizatie si cultura;
• Sa contina creatii mixte sau interne a unui element neologic de provenienta savanta, sau a unui morfem derivativ neologic;
• Sa existe un anumit model matematic, semantic sau morfematic ce este aplicat cuvintelor sinonime.

In ciuda simplitatii sale, antonimia reprezinta una dintre cele mai complexe relatii semantice din gramatica limbii romane.

Lingvistic, antonimia este definita ca relatia de opozitie ce se stabileste folosind aceeasi scala binara si apare in mod constant intre doua cuvinte (sau grupuri de cuvinte) ce fac parte din acelasi camp semantic.

In practica limbajului vorbit, antonimia este o relatie de opozitie reala, stabilita in diverse forme de manifestare si este stabilita pe loc de catre vorbitori, intre sensurile a doua sau mai multe cuvinte.

Cele mai folosite antonime

Pentru a ne face o idee rapida despre aceasta notiune, mai jos aveti o lista a celor mai comune antonime:

• Rau – bine;
• Cald – rau;
• Nord – sud;
• Tanar – batran;
• Gras – slab;
• Cinstit – necinstit;
• Politic – apolitic;
• Casuta – casoaie;
• Gentuta – gentoaie, etc.

Limba romana este una dintre putinele limbi in care relatiile de antonimie se pot extinde si asupra derivatelor, sau pot ceea mai multe derivate folosind aceeasi baza sau pornind de la radicale diferite.

Clasificarea sinonimelor este astfel importanta pentru a sublinia caracterul cosmpolit al limbii romane si existenta unor elemente structurale bine determinate la nivel lexico – semantic si este importanta pentru a explica mecanismul analogiei la nivelul lexicului.

Tot prin clasificarea sinonimelor se poate scoate in evidenta nivelul de corespondenta existent intre limba romana si limbile romanice principale.

Cum se clasifica antonimele

Antonimele sunt clasificate incepand cu tipul de unitate lingvistica ce participa la relatia de antonimie a cuvintelor. Conform acestui criteriu, putem discuta despre:

• Antonimie frazeologica: realizate numai intre fraze cu sensuri opuse;
• Antonimie lexicala: realizata intre cuvinte ce au sensuri opuse;
• Antonomie mixta: realizata intre cuvinte si fraze de sens opus.

A doua categorie a antonimelor este realizata in functie de componenta morfematica. Acestea sunt antonime cu structura derivata, ce sunt clasificate din punct de vedere etimologic in mai multe categorii:

• Populare;
• Imprumuturi culturale analizabile;
• Calcuri de structura morfematica;
• Antonime provenite din derivatii mixte (spre exemplu cele formate dintr-un cuvant de creatie proprie a limbii romane si un imprumut analizabil).

Antonimia lexicala derivativa, indiferent de modul de formare sau de patrundere in limba, se formeaza in cele mai multe cazuri intre „derivate” cu sufixe si prefixe antonimice, sau intre un cuvant fara prefix si un derivat cu prefix.

A doua categorie a antonimelor din punct de vedere morfematic sunt antonimele cu structura compusa, ce se clasifica in clase identice cu cele ale antonimelor cu structura derivata:

• Populare (sau analogice);
• Imprumuturi analizabile, compuse in mare parte din teme savante;
• Calcuri de structura morfematica;
• Antonime provenite din derivatii mixte (spre exemplu cele formate dintr-un cuvant de creatie proprie a limbii romane si un imprumut analizabil).

Atunci cand analizam antonimele dintre cuvintele compuse savante, relatia de opozitie semantica isi face aparitia atat la nivelul sufixoidelor, cat si al prefixoidelor, iar gradul de transparenta formala poate fi partial sau total si depinde in cea mai mare masura de tipul de afixe si de vechimea lor, sau de locul derivarii ori modalitatea derivativa.

Limba romana are un vocabular generos, ce o face distincta in randul limbilor europene, datorita bogatiei lexicale si de exprimare. Astfel, foarte multe cuvinte se pot substitui unele cu altele, iar anumite parti de vorbire sunt folosite pentru a imbogati exprimarea si a pentru a oferi cursivitate frazei.

Unele dintre cuvintele folosite pentru a imbogati fraza sunt antonimele. Acestea sunt cuvinte cu sens si inteles contrar si sunt utilizate frecvent de catre vorbitorii de limba romana.

Antonimele cuprind atat cuvintele ce definesc notiuni contrare, cat si pe acelea folosite de ganditori (sau vorbitori) in opozitie prin diferentiere sau prin compararea unor notiuni materiale.

In functie de identitatea referentului sau de capacitatile contextuale ale acestora, fiecare sens al unui cuvant poate avea antonime apropiate sau indepartate, astfel incat antonimia nu poate fi inteleasa la nivel global, ci se stabileste pentru un singur sens.

Trasaturile morfologice sunt definitorii

Pentru a intelege cat mai bine antonimia, este necesar sa identificam corect categoria lexico – gramaticala a termenilor ce pot forma perechile de cuvinte antonimice.

In marea majoritate a cazurilor, cele mai multe perechi antonimice sunt formate din adjective, ce sunt in acelasi timp si adverbe.

Adjectivele, la randul lor, sunt atat substantive masculine cat si feminine, iar trecerea lor prin mai multe parti de vorbire are rolul de a continua relatiile de antonimie stabilite intre termenii primari.

In anumite cazuri poate fi admisa si antonimia intre locutiunile corespondente si cuvinte, iar in mod cu totul si cu totul exceptional sunt admise si situatiile in care identitatea categoriei lexico – gramaticale nu este obligatorie.

Sunt din ce in ce mai raspandite si antonimele neologice, ce sunt rezultatul folosirii repetate de catre vorbitori ale cuvintelor cu sens antonimic realizat intre cuvintele vechi si noi ale limbii romane, spre exemplu: spectator – actor, succesor – antecesor, neologic – arhaic, etc.

Antonimele neologice, cea mai noua tendinta

Exista insa si cazuri in care principiul antonimic din limba de origine nu se poate regasi sub nicio forma in limba romana, iar acest lucru este rezultatul evolutiei semantice a termenilor ce se afla in opozitie, spre exemplu calma – deconcerta sau sensibil – impasibil, etc.

Lipsa unui nucleu semantic comun inseamna ca acestea nu se mai presupun reciproc, ingreunand astfel perceptia cuvintelor cu sens obisnuit de antonime.

Acest lucru incalca, intr-o anumita masura, cele doua conditii de baza pentru stabilirea unei relatii de antonimie:

• Relatie de opozitie, bazata pe existenta unor seme incompatibile contrare;
• Prezenta unui numar de seme comune.

Pe scurt, opozitia antonimelor depaseste sfera unei simple opozitii semantice si este de fapt o opozitie realizata in baza unor seme contrare.

Este adevarat insa faptul ca doua cuvinte polisemantice pot fi antonime pentru un sens (sau mai multe) si sinonime pentru alt sens.

Limba romana prezinta marele avantaj de a putea analiza total antonimele neologice (cultural – acultural, politic – apolitic, etc).

Exista si cazuri in care antonimele pot fi analizate numai partial (torpilor – contratorpilor, asimila – disimila, etc).

Exista si categorii de substantive ce nu pot forma antonime. Acestea sunt formate din substantivele ce definesc obiecte concrete, sau termenii corelativi ce sunt legati si sunt opozabili printr-o trasatura de gen natural.

Despre antonime s-a tot discutat in ultima perioada, dar aceste discutii au fost purtate la un nivel destul de superficial.

In linii generale, antonimele au la baza opozitia de sens intre doua cuvinte cu forme diferite, iar criteriile de interpretare a acestora sunt variate si depind de mai multe criterii lingvistice si extralingvistice (mai degraba apartinand sferei logicii matematice, in cea mai mare parte).

Discutia se poate purta atat despre antonimia perfecta, libera de context, ce este deja consacrata in mintea vorbitorilor si este realizata simetric intre doua cuvinte (sau clase de cuvinte) ce apartin aceleiasi limbi (din punct de vedere al variantei de limba vorbita, al zonei geografice si stilistico – functional), ce se opun prin intermediul unui sem contrar incompatibil, cat si la nivelul antonimiei instabile (imperfecte) ce este mult mai diversificata si complexa si este impusa de anumiti factori socio – culturali si lingvistici.

Identificarea contextelor antonimice

Atunci cand doua cuvinte se afla intr-o relatie de antonimie, exista tendinta acestora de a isi face aparitia numai in anumite tipuri de contexte, ce sunt asemanatoare sau comune mai multor limbi din familia europeana.

Ideea de mai sus este sustinuta intr-o oarecare masura si de afirmatia lui Sirbu, aceea ca pot exista anumite contexte predictibile sau diagnostice, ce pot fi folosite insa drept criteriu de verificare.

Despre notiunea de contexte antonimice au mai discutat si Evseev si Buca, dar nici unul nu au specificat clar metodele de identificare ale antonimelor si nici frecventa acestora.

Antonimele au fost clasificate de-a lungul timpului in mai multe moduri, dar o clasificare foarte clara a acestora poate fi facuta dupa tipul de opozitii ce pot fi stabilite cu ajutorul acestora, iar acestea pot fi:

• Polare: viu – mort, masculin – feminin, etc;
• Reciproce: a cumpara – a vinde, etc;
• Contrare: dimineata – seara, est – vest, etc;
• Scalare: frig – cald – caldut – cald, etc.

Urmarind cele spuse mai sus, ajungem sa intelegm, relatiile logice ce guverneaza relatiile de antonimie. Acestea pot fi urmatoarele :

• De reciprocitate (un cuvant il implica pe celalalt, lucru valabil si in sens contrar);
• De contrarietate (un cuvant implica negatia altui cuvant, dar acest lucru nu poate fi posibil si in sens invers);
• De contradictie (cele doua cuvinte se exclud reciproc)

Clasificarea completa a antonimelor

Daca mutam discutia la nivelul axelor semantice pe care sunt asezate cuvintele antonimice, acestea se pot clasifica in opozitii de tip spatial, apreciativ, cantitativ, calitativ, etc.

In relatia cu contextul, antonimele pot fi atat libere, cat si limitate contextual.

Antonimele se afla de regula intr-o anumita relatie graduala si pot fi simetrice sau asimetrice si se pot raporta (sau nu) la un alt termen intermediar aflat la o distanta egala.

Atunci cand ne raportam la modul in care sunt construite, antonimele pot fi primare (cunoscute ca si heterolexe), ce sunt alcatuite din cuvinte cu radicali diferiti sau analizabile (homolexe), deoarece sunt compuse din termeni derivati sau compusi cu ajutorul sufixelor opuse ca sens, pornind insa de la aceeasi baza.

Etimologic vorbind, antonimele primare sunt de origini diferite, iar cele analizabile au un etimon unic primar.

Este un lucru binecunoscut ca antonimele sunt cuvinte cu forma si inteles opus, dar cand vine vorba despre contextul in care este stabilita aceasta relatie lucrurile nu mai sunt atat de clare pe cat credem.

Astfel, componentele unei perechi antonimice, atunci cand sunt plasate in acelasi camp semantic (au un numar de trasaturi comune) sfarsesc prin a se opune prin cate un sem incompatibil.

Aceasta relatie a fost studiata de foarte mult timp, atat de lingvisti si psiholingvisti, cat si de matematicieni si informaticieni, datorita faptului ca o mai buna intelegerea a acestor perechi de cuvinte contribuie la imbunatatirea propozitiilor si a frazelor.

Importanta contextului in studiul antonimelor

Cele mai importante trasaturi ale  antonimelor sunt constanta si simetria. Cu alte cuvinte, antonimele sunt formate din perechi foarte clare, devenind astfel puncte de referinta in gandire si „legandu-se” unul de altul.

Antonimele pot imbraca atat forma cuvintelor ce desemneaza notiuni percepute ca avand un sens contrar cat si cea a cuvintelor in opozitie contextuala si subiectiva. Acest lucru este oarecum surprinzator, deoarece inseamna ca exista un oarecare grad de libertate intr-un sistem riguros, precum gramatica.

Importanta contextului in acest caz devine foarte mare, deoarece rezulta ca daca folosim uzual doua cuvinte cu sens opus in anumite contexte tipice inseamna ca acestea se transforma automat in antonime.

Cele mai predispuse cuvinte ce pot forma o pereche antonimica sunt cele ce exprima diverse aprecieri, fenomene naturale, unitati de masura sau de volum, sau insusiri si calitati morale sau filozofice.

Urmand logic aceasta definitie, rezultatul ne duce la concluzia ca nu pot exista antonime in cazul cuvintelor ce definesc obiectele concrete sau in cazul numelor proprii.

Astfel, antonimia la nivelul sistemului limbii se refera la opozitiile irevocabile si ireconciliabile ale unor clase paradigmice foarte bine definite, iar atunci cand discutam despre nivelul vorbirii, realizam ca abtonimia este binara si se realizeaza numai intre doi termeni selectati foarte precis intr-un context concret.

Directiile de cercetare ale antonimelor

Atunci cand ne referim la perspectivele contextuale ale antonimiei, directiile de cercetare in care se desfasoara studiul antonimelor sunt:

• Disponibilitatea combinatorie a antonimelor rezulta din faptul ca numarul contextelor este destul de mare (ma refer la numarul contextelor comune), dar semul contrar incompatibil poate sa impuna uneori anumite contexte specifice de ocurenta pentru cele doua cuvinte folosite ca antonime;
• Antonimia contextuala este rezultatul anularii semelor;
• Concurenta antonimelor.

Discutia despre acest ultim capitol este insa mai larga, deoarece aceasta cercetare este folosita in mod curent pentru o cunoastere cuprinzatoare din punct de vedere cantitativ si calitativ.

Perspectiva cantitativa de exemplu, a servit ca si exemplu pentru justificarea recunoasterii antonimelor si a constituit cea mai buna pledoarie pentru a accelera procedeul de invatare al acestora.

Atunci cand doua cuvinte sunt folosite in mod uzual avand sensuri si forme diferite, acestea determina stocarea unor informatii metalingvistice in mintea vorbitorilor: aceea de antonime, iar aceasta informatie este valabila numai pentru antonimele consacrate.

Astfel, pentru ca doua cuvinte sa devina antonime este necesar ca acestea sa apara de foarte multe ori in anumite contexte asociate cu perechile antonimice cunoscute de vorbitori.

Antonimele sunt acele cuvinte ce au o forma diferita si un inteles total opus si sunt folosite pentru a crea diversitate si spontaneitate atat in limbajul scris, cat si in cel vorbit.

Sensurile antonimelor sunt contrare, deoarece acestea se afla intr-un raport de disjunctie logica (nu pot fi negate in acelasi timp). Spre exemplu, o masina nu poate fi in acelasi timp si neagra si alba. Daca afirmam ca o masina nu este neagra, nu inseamna automat ca aceasta poate fi alba, ci poate fi maro, albastra sau rosie.

Astfel, notiunile aflate in contradictie epuizeaza rapid aria notiunii supraordonate.

Antonimia limbii romane este de doua feluri: frazeologica si lexicala, dar o relatie de antonimie nu trebuie sa fie inteleasa numai ca o relatie de opozitie a sferelor semantice a doua cuvinte.

Antonimia se va stabili numai pentru un singur sens, nu la nivelul cuvintelor intelese global.

Asemanarile intre antonimia lexicala si cea frazeologica

Asemanarile intre cele doua categorii de mai sus sunt multiple, astfel:

• Fiecare presupune existenta unei contrapuneri logice, deoarece semnifica notiuni spatiale sau fenomene (obiecte) apartinand lumii inconjuratoare: mic –mare, gras – slab, tanar – batran, torpilor – contratorpilor, etc;
• Exista cazuri in care ambele categorii de antonime pot avea un numar limitat de opozitii antonimice: a spune pe sleau – a o lua pe departe, a inchide ochii – a te face ca nu vezi, etc.
• Cele doua tipuri de antonime pot reda notiuni ce apartin de aceeasi sfera semantica, dar cu anumite valori conotative si denotative plasate pe axe polare;
• Atat antonimele polisemantice frazeologice, cat si cele polisemantice lexicale pot stabili mai multe relatii opozitionale in functie de numarul de nuante de sens ale acestora. Spre exemplu, un raport de antonimie completa se poate stabili intre expresiile „a depune armele – a ridica armele”, deoarece cele doua nuante de sens sunt opozabile in totalitate.

Trasaturile specifice antonimelor frazeologice

Prima (si cea mai raspandita) trasatura este ca antonimia frazeologica este mai saraca fata de cea lexicala. Limba romana are, spre exemplu, numai 18 – 19 perechi de antonime frazeologice la 100 de perechi lexicale.

Pentru limba angleza, acest raport devine de 12 – 14 perechi de antonime frazeologice pentru 100 de antonime lexicale.

Antonimele lexicale sunt in general alcatuite din mai multe morfeme, iar cele frazeologice sunt compuse din doua sau mai multe elemente comune (lexeme).

Modul in care este interpretata antonimia este insa variat si este determinat de combinarea criteriilor lingvistice cu cele extralingvistice.

Asa cum am exemplificat mai sus, relatia de antonomie reflecat o notiune din realitatea inconjuratoare (apus – rasarit spre exemplu). Este adevarat ca intre aceste doua notiuni exista si amurg sau „miezul zilei”, insa vorbitorii nu iau in considerare aceste notiuni intermediare, ceea ce ne duce cu ideea la existenta unei relatii de binaritate existent intre termenii opusi.

Exista si o serie antonomica ce nu poate fi explicata referential. Masina mea are o tona, iar camionul vecinului are 7 tone, deci masina mea este mai usoara. Astfel, antonomia se refera numai la cel de-al doilea enunt, iar primul enunt face doar o apreciere strict cantitativa

A vorbi despre sinonime si antonime, sau depre antonimie si sinonimie inseamna sa discutam despre unitatea de baza a lexicului limbii romane, adica despre cuvinte si despre limbile umane naturale si limbajul verbal.

Toata lumea stie ca antonimele sunt cuvinte cu forma diferita si cu sens opus, iar antonimia se stabileste numai intre cuvinte ce apartin aceleiasi categorii morfologice (stang – drept, jos – sus, tristete – bucurie, etc).

Pentru inceput este recomandat sa ne facem o idee practica asupra sinonimelor, iar acest lucru poate fi facut prin intermediul a numeroase dictionare de sinonime, ce pot fi gasite atat in format print cat si pe internet.

Unul dintre cele mai complete dictionare de sinonime online poate fi gasit aici.

Antonimia se poate stabili intre:

• Doua cuvinte (antonimie lexicala);
• Intre o expresie si un cuvant (antonimie lexico – frazeologica);
• Intre doua expresii (antonimie frazeologica).

O discutie amanuntita insa despre limbaj si semnificatiile acestuia inseamna a discuta despre gandire, pentru ca limbajul nu este decat codul senzorial (adica detectabil cu ajutorul simturilor umane), creat de gandirea noastra indetectabila, pentru a se transpune pe sine in limbaj si a se codifica senzorial prin intermediul vocabularului.

Scopul acestei codificari este acela de perceptie senzoriala, iar apoi decodificarea de catre fiecare dintre noi cu ajutorul gandirii, in scopul readucerii la starea initiala si intelegerea mesajelor transmise de frazele percepute.

Limbajul este forma comunicanta a gandirii incomunicabile, in alt fel decat pe calea codificarii sale senzoriale in limbaj. Gandirea singura nu are calitatea de a detecta gandire si nu este detectata, la randul ei de o alta gandire.

Drumul gandirii de la o constiinta la alta, adica de la un ganditor la altul, cuprinde mai mult etape, iar gandirea ca atare trece prin urmatoarele metamorfoze:

• Pentru a isi comunica gandirea, primul ganditor o codifica in limbaj senzorial sonor, adica rostit, detectabil prin simtul auzului sau in limbaj senzorial grafic (adica scris), detectabil prin simtul vazului. Mesajul astfel transmis este detectat prin auz sau prin vaz de catre cel de-al doilea ganditor, iar apoi decodificat si adus la stadiul de gandire, receptandu-se astfel mesajul transmis initial;
• Prin codificarea in limbaj si ulterior prin decodificarea ei din limbaj, gandirea ajunge de la gandirea emitenta la cea receptoare.

Notiunea de cuvint este relativa

Procesul senzorial – intelectual se petrece in mod natural si insesizabil gratie capacitatilor senzoriale si intelectuale ale fiintei umane ganditoare.

Dar cum am spus mai sus, a discuta despre cuvinte si limbaj inseamna a reduce discutia la gandire si logica, pentru ca totul este reductibil la gandire, iar „la inceput a fost cuvantul” – adica gandirea.

Deoarece nu este aici locul unde vom trata conceptul de gandire, ma voi multumi numai cu o definitie ontologica succinta a proceselor acesteia.

Gandirea este modul de a exista al spiritului uman. Acesta exista doar gandind si gandeste existand, iar restul este tacere si se reduce la nimic.

Un limbaj verbal este alcatuit din multimea semnelor sale verbale scrise sau rostite, adica din multimea cuvintelor sale. Orice limbaj verbal este o expresie senzoriala a unei gandiri, iar acesta este aferent gandirii pe care o semnifica.

Fiecare cuvant dintr-un limbaj semnifica un anumit concept gandit de un anumit creier, pe care il va exprima senzorial si il va face usor de perceput de catre interlocutori.

Cele trei componente de baza ale unui limbaj sunt:

• Vocabularul, ce ste alcatuit din multimea cuvintelor sale morfologice;
• Morfologia;
• Sintaxa

Ca semn verbal senzorial, fiecare cuvant al limbajului are doua semnificatii distincte: o semnificatie nominala, ca semn sau nume al unui concept si o semnificatie poetica, afectiva, ca expresie a unui sentiment sau trairi.

Ca semne nominale, semnele verbale ale unui limbaj sunt arbitrare, semnul si semnificatia acestuia fiind ontologic independente intre ele. De aceea, la aceeasi semnificatie nominala putem avea orice semne verbale si la aceeasi gandire se poate adauga orice limbaj.

Pentru aceeasi gandire nominala umana poate exista un numar nesfarsit de limbi nationale si limbaje verbale. Spre exemplu, gandim toti aceleasi lucruri, dar le reprezentam verbal in mod diferit, in functie de regiunea in care ne-am nascut.

Turnul Babel nu este astfel o simpla metafora, ci expresia unui adevar solid, vizibil pentru oricine are ochi sa il vada.

Ca semne afective, semnele verbale (cuvintele) sunt identice cu semnificatia afectiva a cuvantului si devin de nedespartit.

Limbajul si semnele lucrului sunt acelasi lucru, adica lucrul este si numele lucrului, iar dupa cum ar spune Umberto Eco „trandafirul este numele trandafirului”.

Antonimia ca si gandire este diferita in mintea fiecaruia

Atunci cand invatam o limba straina, ne este foarte greu sa acceptam faptul ca toate lucrurile pot avea denumiri diferite fata de cele invatate de noi inca din frageda copilarie.

Acesta este lucrul ce explica de ce limbajul poetic si poeziile sunt intraductibile intr-o alta limba decat cele in care au fost scrise. Traducatorul operelor literare va trebui sa fie la randul lui scriitor si nu numai un simplu traducator. Acesta va trebui sa „recreeze” opera literara in limba in care a fost tradusa, iar in acest caz valoarea operei literare traduse va fi mult mai mare fata de cea originala.

Un exemplu in acest sens poate fi si sonetul eminescian „Venetia”, incomparabil mai adanc fata de originalul adaptat.

Cuvintele unei limbi pot fi clasificate in foarte multe feluri, dar dupa semnificatie acestea pot fi grupate in trei mari clase de cuvinte: sinonime, antonime si paronime.

Desi obiectul acestui studiu sunt antonimele, voi face referire si la celelalte categorii de cuvinte, in masura in care si ele participa la analiza si definirea clasei antonimelor.

Voi incepe cu definirea fiecaruia dintre aceste clase, pentru a scoate in evidenta relatiile semantice dintre ele.

Astfel, un cuvant este sinonim cu alt cuvant daca are acelasi inteles cu celalalt, iar asa cum am scris mai sus antonimul este cuvantul cu inteles opus altui cuvant, sau este paronim cu un alt cuvant daca este identic ca forma dar diferit ca inteles in raport cu acel cuvant.

Acest lucru este insa imprecis si prea putin spus, iar clasa sinonimelor devine astfel logic contradictorie, adica ontologic imposibila.

Astfel, asa cum am scris mai sus, un cuvant are doua semnificatii: nominala si poetica, ce sunt proprii formei sale senzoriale.

Lucrul este numele lucrului pe care il defineste, iar atunci un lucru nu poate avea decat un singur nume, iar un nume nu poate deveni decat un singur lucru, astfel incat unui lucru nu ii poate corespunde decat un singur lucru denominativ.

Tinand cont de toate aceste aspecte, rezulta ca sinonimia de cuvinte este logic imposibila, din moment ce doua cuvinte diferite nu pot semnifica afectiv acelasi lucru, decat daca sunt unul si acelasi cuvant.

Acest lucru demonstreaza ca in modul semnificatiei afective sinonimia de cuvinte este logic imposibila.

Atunci cand discutam despre modul semnificatiei nominale a limbajului verbal, sinonimia cuvintelor se desfasoara cu totul altfel, avand urmatoarea succesiune de propozitii logic demonstrabile.

Astfel, un lucru nu poate fi semnificat prin cuvinte decat intr-un singur fel, din moment ce nu poate exista decat intr-un singur fel. Alta definitie ar intra in contradictie cu principiul logic al noncontradictiei.

Doua cuvinte diferite nu pot semnifica decat in doua moduri diferite, altfel acele cuvinte n-ar mai fi doua cuvinte distincte, si unul si acelasi cuvant.

Din cele doua enunturi de mai sus rezulta ca si sinonimia nominala de cuvinte este logic imposibila, din moment ce nici un lucru nu poate fi exprimat in doua moduri si de doua cuvinte diferite, ci in unul si acelasi mod si numai de un singur cuvant.

Asadar, atat in modul nominal cat si in modul afectiv sinonimia cuvintelor este logic imposibila si ontologic inexistenta.

In forma ei actuala, definitia sinonimiei de cuvinte este o cerinta ontologica prea „tare” impusa limbajului verbal, iar pentru a il pastra in gandire, conceptul de sinonimie trebuie regandit si redefinit intr-o forma logica mult mai „slaba”, compatibila cu natura ontologica a limbajelor verbale, astfel:

• Pentru a fi sinonime doua cuvinte nu trebuie sa aiba intelesuri absolut identice, ci doar similare gradul de similaritate urmand a fi definit in fiecare caz;
• Doua cuvinte pot fi sinonime si in cazul in care semnificatiilor lor apartin unei sfere ontologice a semnificatiei ce include toate semnificatiile individuale ale tuturor cuvintelor selectate din limbaj, selectia acestora urmand a fi definita in fiecare caz. Cea mai potrivita denumire pentru acest tip de sinonimie ar fi sinonimia sferica de limbaj (sau sinonimie selectiva de limbaj)

Clasa cuvintelor este definita astfel: doua sau mai multe cuvinte ale unui limbaj verbal sunt cuvinte antonime unul in raport cu celalalt daca ele semnifica in mod contradictoriu unul cu celalalt, adica daca semnificatiile lor sunt contrare semnificatiilor celorlalte.

Relatia dintre cuvinte indusa de cuvintele antonime pe clasa cuvintelor acestora se numeste antonimie, iar etimologia cuvintelor „antonime” si „antonimie” nu este altceva decat expresia concentrata a definitiilor celor doua cuvinte.

Astfel, cuvantul antonim isi are originea din din contopirea termenilor grecesti anti – contrar, opus si nomos – lege sau parte.

Etimologia antonimelor si a antonimiei

Etimologia antonimiei este asemanatoare cu cea a claselor de cuvinte sinonime sau paronime, ce sunt forme concentrate ale definitiilor aferente, iar etimologia acestora provine tot din alaturarea a doi termeni de provenienta greceasca:

• Sinonime isi trage originea din syn – impreuna si nomos – parte, lege;
• Paronimele provin din alaturarea para – alaturi si nomos – diviziune, lege.

Relatia de antonimie dintre cuvintele unui limbaj este expresia verbala a contradictiei ca staza ontologica transpusa in limbaj. Si cum in existenta contradictia opune intre ele doua stari complementare ale acesteia, clasa cuvintelor antonime si relatia de antonimie dintre ele este expresia verbala a existentelor complementare transpuse in limbaj.

Antonimele si antonimia din limbaj, ca si contradictiile din existenta nu sunt imaginea unei adversitati ireductibile dintre lucruri, asa dupa cum s-ar putea crede, ci sunt expresia complementaritatii lor ontologice.

Clasa cuvintelor antonime impreuna cu antonimia sunt esentiale in arta cuvintelor si in limbajul unversal. Ele confera expresivitate atat limbii literare cat si celei vorbite, impreuna cu o dictie ideatica de exceptie ce se aplica limbajului filozofic.

Conceptul de antonimie, impreuna cu deja celebrele antonimii logice nascute din acest concept joaca un rol fundamental in gandirea filozofica si se sprijina lingvistic pe clasa cuvintelor antonime.

Celebra triada hegeliana „teza – antiteza – sinteza” este compusa din cuvantul fundamental „teza”, antonimul acestuia „antiteza”, ce sunt asamblate impreuna in cuvantul final „sinteza”, ce este mult mai inalt din punct de vedere ontologic.

Intre antonimie si sinonimie (precum si intre clasa antonimelor si cea a sinonimelor) exista urmatoarea relatie fundamentala, definita pentru fiecare dintre cele doua perechi componente.

Daca un cuvant este antonim cu un alt cuvant, atunci este antonim cu fiecare dintre cuvintele sinonimice ale primului cuvant. Astfel, relatia de antonimie devine tranzitiva fata de relatia de sinonimie.

Atat antonimia frazeologica, cat si cea lexicala sunt cazuri particulare ale sensurilor lexicale si frazeologice, intre care exista atat asemanari, cat si deosebiri.

Astfel, ambele se bazeaza pe existenta unei contradictii la nivel logic, iar antonimia cea mai frecvent intalnita semnifica in special notiuni spatiale, ce se refera la volumul fizic al unor corpuri sau ale unor marfuri, sau anumite fenomene si obiecte ce apartin sferei materiale a lumii.

Fenomenul de contrapunere logica ce sta la baza fenomenului de antonimie este intalnit mai ales acolo unde isi face aparitia un anumit stadiu de opunere polara a frazelor sau ale cuvintelor.

Pentru a ne fixa mai bine ideile expuse mai sus, voi da cateva exemple clasice de cuvinte antonime, ce au jucat (si joaca in continuare) un rol important in gandirea filozofica universala:

• Adevar – fals;
• Bine – rau;
• Frumos – urat;
• Dreptate – strambatate.

Gramatica ne ofera un procedeu general prin care se pot construi cuvinte antonime pornind de la niste cuvinte oarecare. Instrumentul lingvistic de creare a cuvintelor antonime sunt prefixele negative, existente in orice limbaj. Voi enumera numai cateva dintre ele si cateva dintre cuvintele create cu ajutorul acestora:

• A, an, anti, contra, i, in, ne, non
• Septic – aseptic;
• Politic – apolitic;
• Normal – anormal;
• Tanc – antitanc;
• Torpilor – contratorpilor;
• Moral – imoral;
• Legitim – ilegitim;
• Adecvat – inadecvat;
• Decent – indecent;
• Chibzuit – nechibzuit.

Astfel, antonimia privita din punctul de vedere al limbii cuprinde atat cuvintele avand inteles opus, cat si cele subliniate de vorbitori prind diferentiere sau prin comparare.