Este un lucru binecunoscut ca antonimele sunt cuvinte cu forma si inteles opus, dar cand vine vorba despre contextul in care este stabilita aceasta relatie lucrurile nu mai sunt atat de clare pe cat credem.

Astfel, componentele unei perechi antonimice, atunci cand sunt plasate in acelasi camp semantic (au un numar de trasaturi comune) sfarsesc prin a se opune prin cate un sem incompatibil.

Aceasta relatie a fost studiata de foarte mult timp, atat de lingvisti si psiholingvisti, cat si de matematicieni si informaticieni, datorita faptului ca o mai buna intelegerea a acestor perechi de cuvinte contribuie la imbunatatirea propozitiilor si a frazelor.

Importanta contextului in studiul antonimelor

Cele mai importante trasaturi ale  antonimelor sunt constanta si simetria. Cu alte cuvinte, antonimele sunt formate din perechi foarte clare, devenind astfel puncte de referinta in gandire si „legandu-se” unul de altul.

Antonimele pot imbraca atat forma cuvintelor ce desemneaza notiuni percepute ca avand un sens contrar cat si cea a cuvintelor in opozitie contextuala si subiectiva. Acest lucru este oarecum surprinzator, deoarece inseamna ca exista un oarecare grad de libertate intr-un sistem riguros, precum gramatica.

Importanta contextului in acest caz devine foarte mare, deoarece rezulta ca daca folosim uzual doua cuvinte cu sens opus in anumite contexte tipice inseamna ca acestea se transforma automat in antonime.

Cele mai predispuse cuvinte ce pot forma o pereche antonimica sunt cele ce exprima diverse aprecieri, fenomene naturale, unitati de masura sau de volum, sau insusiri si calitati morale sau filozofice.

Urmand logic aceasta definitie, rezultatul ne duce la concluzia ca nu pot exista antonime in cazul cuvintelor ce definesc obiectele concrete sau in cazul numelor proprii.

Astfel, antonimia la nivelul sistemului limbii se refera la opozitiile irevocabile si ireconciliabile ale unor clase paradigmice foarte bine definite, iar atunci cand discutam despre nivelul vorbirii, realizam ca abtonimia este binara si se realizeaza numai intre doi termeni selectati foarte precis intr-un context concret.

Directiile de cercetare ale antonimelor

Atunci cand ne referim la perspectivele contextuale ale antonimiei, directiile de cercetare in care se desfasoara studiul antonimelor sunt:

• Disponibilitatea combinatorie a antonimelor rezulta din faptul ca numarul contextelor este destul de mare (ma refer la numarul contextelor comune), dar semul contrar incompatibil poate sa impuna uneori anumite contexte specifice de ocurenta pentru cele doua cuvinte folosite ca antonime;
• Antonimia contextuala este rezultatul anularii semelor;
• Concurenta antonimelor.

Discutia despre acest ultim capitol este insa mai larga, deoarece aceasta cercetare este folosita in mod curent pentru o cunoastere cuprinzatoare din punct de vedere cantitativ si calitativ.

Perspectiva cantitativa de exemplu, a servit ca si exemplu pentru justificarea recunoasterii antonimelor si a constituit cea mai buna pledoarie pentru a accelera procedeul de invatare al acestora.

Atunci cand doua cuvinte sunt folosite in mod uzual avand sensuri si forme diferite, acestea determina stocarea unor informatii metalingvistice in mintea vorbitorilor: aceea de antonime, iar aceasta informatie este valabila numai pentru antonimele consacrate.

Astfel, pentru ca doua cuvinte sa devina antonime este necesar ca acestea sa apara de foarte multe ori in anumite contexte asociate cu perechile antonimice cunoscute de vorbitori.